In România, cercetarea stiintifica forestiera s-a dezvoltat începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, odata cu evolutia stiintelor silvice, cu formarea cadrelor cu pregatire superioara si consolidarea administratiei silvice.
Preocuparile stiintifice din aceasta perioada sunt datorate, în mare masura, înfiintarii Societatii « Progresul Silvic » si aparitiei « Revistei Padurilor », în anul 1889. Printre rezultatele acestor preocupari se regasesc : crearea unor culturi experimentale de specii forestiere exotice, precum si a unor parcuri si gradini dendrologice si botanice ; elaborarea unor lucrari stiintifice referitoare la împaduriri ; zonarea vegetatiei lemnoase si determinarea volumului arboretelor.

Evenimentele istorice survenite dupa primul razboi mondial, care au culminat cu formarea statului national unitar român (1918), au influentat profud dezvoltarea silviculturii românesti, grabind organizarea de sine statatoare a cercetarii stiintifice.

In anul 1922, în cadrul casei padurilor statului, la Sinaia, ia fiinta prima statiune de cercetari silvice, cu scopul de a efectua studii si cercetari privind cultura molidului, extinderea speciilor de rasinoase repede crescatoare s.a. Un an mai târziu centrul de cercetari stiintifice, s-a mutat la Branesti, la Sectia silvica, (Facultatea de silvicultura), în cadrul Politehnicii Bucuresti.

A urmat o perioada de timp relativ scurta, în care s-a reusit realizarea unui real consens asupra necesitatii crearii unei structuri de sine statatoare pentru cercetarea stiintifica din silvicultura.

Ca urmare, în anul 1930, ia fiinta Casa Autonoma a Padurilor Statului (CAPS), condusa de Profesorul Marin Dracea, iar în cadrul acesteia se organizeaza primul Oficiu de Studii si Documentare, compus dintr-un birou de studii, un birou de documentare si trei laboratoare de cercetare stiintifica (soluri, botanica, entomologie).

Trei ani mai târziu, în 1933, se împlineste un vechi deziderat al silvicultorilor români, prin înfiintarea Institutului de Cercetari si Experimentatie Forestiera - ICEF (Jurnalul Consiliului de Ministri nr. 561 din 16 mai 1933). Dintre fondatorii institutului fac parte : M. Dracea, V. Stinghe, D. Drâmba, Tr. Ionescu-Heroiu, M. Petcut, Th. Balanica, C. Chirita, Al. Constantinescu, I. Demetrescu, V. Dinu, Gr. Eliescu, M. Radulescu, A. Radulescu, V. Sabau, D. Sburlan, G. Toma si M. Ene.
In conceptia Prof. M. Dracea « sarcina fundamentala a institutului nou creat consta în asezarea pe baze solide a economiei noastre silvice si solutionarea rationala a problemelor forestiere pe baza unor sustinute cercetari proprii, care sa aiba în vedere specificul tarii noastre, atât în ceea ce priveste conditiile în care se dezvolta economia forestiera, cât si telurile acesteia ».

In primii trei ani dupa înfiintare, institutul îsi defineste profilul si organizarea. Astfel, centrala institutului cuprinde cinci sectii de cercetare (cultura lemnului ; amenajamente, cubaje si estimatii ; factori naturali de productie - dendrologie, genetica, pedologie, botanica, fitopatologie forestiera ; geniu forestier si amelioratiuni ; administratie rationala, organizarea muncii, economie forestiera si statistica. Cele trei laboratoare preluate de la fostul Oficiu de Studii si Documentare (soluri, entomologie, botanica), precum si laboratorul de tehnologia lemnului - nou înfiintat - continua sa functioneze pe lânga Sectia silvica a Politehnicii Bucuresti.
In tara, institutul cuprinde : Statiunea Sinaia, Statiunea Gurghiu-Mures, Statiunea Casa Verde-Timisoara si Statiunea experimentala Dobrogea (cu sediul la Comarova). Ca baze experimentale, institutul preia în administrare padurea Comarova si ocoalele silvice Tiganesti (Snagov), Mihaiesti si Snagov (1942).

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, în procesul de dezvoltare a stiintelor silvice din România intervin profunde transformari, accentuate de trecerea tuturor padurilor în patrimoniul statului (1948). Legea nr. 173/1947 confera institutului un nou statut juridic. Pentu a putea raspunde cerintelor economiei forestiere, în întregul sau, institutul se reorganizeaza în 8 sectii de cercetare si 25 de laboratoare - în centrala institutului - 6 statiuni de cercetare si 2 puncte experimentale - în teritoriu.
Personalul cu studii superioare din cercetare creste de la 14, în 1933, la 45 (1947).
In anul 1948, institutul primeste o cladire corespunzatoare care permite, pentru prima data, gruparea tuturor laboratoarelor.

In anul 1951, Institutul de Cercetari si Experimentari Forestiere se reorganizeaza, înfiintându-se Institutul de Cercetari Silvice (ICES) si Institutul de Cercetari pentru Exploatarea si Industrializarea Lemnului (ICEIL).

Din dorinta de a impulsiona cercetarile privind mecanizarea lucrarilor silvice si exploatarea lemnului, în anul 1956, se înfiinteaza un nou institut (ICSME) care, în anul 1958, se uneste cu ICES si formeaza Institutul de Cercetari Forestiere (ICF). Cei 164 de cercetatori ai noului institut sunt cuprinsi în 5 sectii de cercetare, 22 laboratoare, 17 statiuni de cercetare, 22 puncte experimentale si 12 puncte de observatii.

Ca urmare a reorganizarii ministerelor, în anul 1960, cercetarea forestiera se regrupeaza în INCEF. Cercetarea silvica cuprinde 7 sectii, dintre care doua noi (silvotehnica ; vânatoare si produse accesorii) ; în teritoriu se pastreaza organizarea anterioara.

In anul 1969, structura aferenta cercetarii silvice din INCEF, împreuna cu Institutul de Studii si Proiectari Forestiere (ISPF) si Centrul de Documentare Forestiera (CDF) se reorganizeaza în Institutul de Cercetari, Studii si Proiectari Silvice (ICSPS). Noul institut este profilat pe trei activitati de baza : cercetare stiintifica ; amenajarea padurilor-proiectare si productie.

La 1 mai 1974, institutul dobândeste denumirea de Institutul de Cercetari si Amenajari Silvice (ICAS). Dupa doi ani institutul se organizeaza pe 6 mari zone forestiere : Moldova ; Câmpia Dunarii-Dobrogea ; Carpatii si Subcarpatii Sudici ; Banat-Muresul inferior ; Transilvania de Nord-Vest si Transilvania de Sud-Est.
In cadrul fiecarei zone forestiere functioneaza câte o filiala a ICAS, careia i se subordoneaza statiuni de cercetare si/sau amenajare a padurilor, profilate pe probleme specifice zonei respective (Brasov, Bistrita, Baragan, Busteni, Cluj, Craiova, Cornetu, Câmpulung-Moldovenesc, Caransebes, Focsani, Hemeiusi, Mihaiesti, Oradea, Pitesti, Roman, Oradea, Simeria, Timisoara si Tulcea).
In centrala institutului functioneaza 8 colective de cercetare (genetica forestiera, silvobiologie, silvotehnica, utilizarea produselor chimice în silvicultura, amenajament, economie forestiera, vânatoare-salmonicultura, ameliorarea terenurilor degradate, fructe si ciuperci de padure, masini si utilaje), 2 ateliere si 6 colective de amenajarea padurilor-proiectare de investitii si serviciile ajutatoare.
Institutul primeste în administrare 93 mii ha fond forestier, respectiv ocoalele silvice experimentale Caransebes, Lechinta, Tomnatec, Sacele, Vidra si Mihaiesti.

ICAS se reorganizeaza în anul 1990, dupa includerea lui în structura Regiei Autonome a Padurilor - Romsilva R.A. (H.G. nr. 1335/1990). Cu aceasta ocazie sunt desfiintate filialele teritoriale, iar activitatea ocoalelor silvice experimentale este trecuta în subordinea statiunilor de cercetare.
Ulterior, în anii 1992, 1997, 1999 si 2001, în cadrul Institutului de Cercetari si Amenajari Silvice se adoptata masuri de reorganizare si restructurare, generate de necesitatea adaptarii la cerintele economiei de piata si de strategiile elaborate de autoritatea publica centrala pentru silvicultura.

Amanunte legate de organizarea actuala a ICAS, structura personalului, activitatile exercitate si serviciile oferite, realizarile si experienta dobândite în timp, lucrari stiintifice si publicatii, cooperare internationala, preocupari actuale si de perspectiva sunt prezentate în celelalte capitole ale site-ului internet.

-